Personalitate marcantă a istoriei României, Regina Maria (1875-1938), este unul din corifeii înfăptuirii României Mari. Străină într-o ţară străină, a dovedit ca şi unchiul ei Regele Carol I, un real interes pentru problemele ţării şi nevoile acesteia, fapt ce i-a atras dragostea poporului său care a supranumit-o ,,regina soldat” sau “mamă a răniţilor”.
Principesa Maria s-a născut în 29 octombrie 1875, la Estwell Park în Kent, ca fiică a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, şi a ducesei Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea. Prin urmare, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea şi verişoară primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. În zorii zilei de 4 februarie 1893, Prinţul Moştenitor Ferdinand, şi Principesa Maria de Marea Britanie şi Irlanda, sosesc la Bucureşti, de la Castelul Sigmaringen din Germania, unde la 29 decembrie, cei doi se căsătoriseră . Fire neconformistă, principesa Maria, va intra la scurt timp dupa venirea în ţară, în gura presei şi a opiniei publice, datorită unor scandaluri amoroase, sfidând etica de la curtea regală. Aceste lucruri au dus la răcirea relaţiei principesei cu unchiul său regele Carol, dealtfel o fire foarte rigidă şi cazonă. Mai târziu (1914), devenind regină, avea să se destăinuie la căpătâiul marelui ei unchi:,, Nu te teme unchiule, iţi vom duce vitejeşte opera mai departe… Da, unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă până la moarte, să-ţi iubesc ţara cum ai iubit-o atâţia ani îndelungaţi; cu Voia Domnului îţi vom duce opera fără a ne teme’’. A fost un artizan înfocat al intrării Romaniei în război de partea Antantei, în vederea unirii provinciilor româneşti cu patria mamă. La 17 august 1916, România intra în război alături de Antanta. Avea să fie una din cele mai importante decizii din toată istoria poporului nostru. România avea să mobilizeze un număr de 1.083.000 de soldaţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, aproximativ 15% din totalul populaţiei sale (Vulcănescu 1998, p….).
Regele Fredinand, adresează ţării următorul mesaj: “Români, Războiul care de doi ani a strâns tot mai mult hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremi îndelungate de nenorociri şi grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, Unirea românilor de pe cele două parţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi de pe plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a le da dreptul ca într-o Românie întregită şi liberă, de la Tisa până la Mare , să propăşească în pace, potrivit destinelor şi aspiraţiile gintei noastre.’’(Kiriţescu 1989, vol I, p.390).
În noiembrie 1916, armatele Puterilor Centrale încep înaintarea, spre Valea Jiului şi Oltenia, ajungând în Muntenia; la sud, trupele germano-bulgare trec Dunărea, îndreptându-se către Bucureşti. O ultimă încercare de rezistenţă a trupelor române pe Neajlov este sortită eşecului. La 12 decembrie 1916 Consiliul de Miniştri aprobă transferul Tezaurului Naţional către Rusia, iar la 12 - 14 decembrie, în gara din Iaşi acesta este îmbarcat şi sigilat in 17 vagoane de tren având ca destinaţie finală Moscova. Un al doilea transport cu valorile BNR precum şi a altor instituţii publice şi private s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917, însumând 24 de vagoane, din care trei reprezentau valorile Băncii Naţionale. Dezastrul de la finele anului 1916, când guvernul şi toată administraţia ţării s-au retras la Iaşi, a reprezentat pentru Regină o grea piatră de încercare. Gesturile sale umanitare au avut rolul de a mai atenua pe cât posibil suferinţele şi nevoile românilor. Va lua parte efectiv la constituirea ambulanţelor şi spitalelor militare pentru răniţii de pe front. Anul 1917 avea să fie unul din cei mai grei ani pentru întregul popor român. Au loc marile bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, unde ostaşii noştri s-au acoperit de glorie. Era în joc fiinţa neamului românesc. Referindu-se la bătălia de la Mărăşeşti, unul din adversarii noştri, şi anume Generalul german von Morgen va nota în memoriile sale: „împotrivirea românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele.’’ Trebuie menţionat faptul că, în acea vară fierbinte a anului 1917, pe teritoriul României se găsea una din cele mai importante concentrări de forţe militare din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie şi 19 de cavalerie, totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane însumau aproximativ 800.000 de combatanţi şi 1.000.000 rezerve. Pentru Regină, a fost anul deznădejdei, al greutăţilor şi al speranţelor năruite. Cu toate acestea, reuşeşte să treacă pragul disperării, forţa sa mobilizatoare triumfând. Cuvintele sale descriu cel mai bine starea sa de spirit: “Pastrez întreaga credinţă în dreptatea cauzei noastre şi în victoria ei finală, singurul lucru care mă împiedică de a striga tare cu durere. "Ţara mea" va fi ţara mea chiar şi dacă o soartă prea tare pentru mine mă va smulge de pe ultima bucăţică de pământ. Simt că mă voi întoarce. Trebuie să mă întorc"(Iorga 1996, p. 112 )
Generalul Brethelot notează în memoriile sale: "Regina Maria mă primeşte cu un zâmbet fermecător, înconjurată de fiicele ei, prinţesele Elisabeta şi Mărioara, şi de doamnele de onoare. Sunt obligat să reiau aceeaşi temă şi să enunţ din nou raţiunile care mă determină să fiu încrezător. Dacă descurajarea cuprinde şi Curtea, nu mai e nimic de sperat.
De acolo trebuie să plece Încrederea şi Credinţa. Descopăr cu plăcere un ecou în vorbele Reginei, e de bun augur !" (Gen. Henri Berthelot, 2000, p. 71) Zi de zi, înfruntând cele mai grele condiţii, inclusiv epidemia de tifos, aceasta s-a aflat prin spitalele pline cu soldaţii răniţi întorşi de pe front, sprijinindu-i moral şi material. Ulterior, avea să noteze în jurnalul său: ,,Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecţie. Niciodată nu mi-am astupat urechile în faţa unui strigăt de ajutor’’. (Regina Maria 1999, vol III, p…..). Constantin Argetoianu avea să noteze în memoriile sale: “ în perioada 1914-1918, a fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de mângâiere. O găsim în tranşee printre combatanţi; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare; printre răniţi, printre bolnavi; o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă bine. N-a cunoscut frica de gloanţe sau de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa des inutile provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria a dat astfel, dovadă de mai mult patriotism cât ar fi încăput într-un român adevărat”. Ambasadorul Franţei, Contele Saint-Aulaire, scrie: “În fiecare dimineaţă, regina, în uniformă de infirmieră, însoţită de o doamna de onoare şi de un grup de brancardieri voluntari se ducea la gară pentru a-i primi pe răniţi. Uneori, când se deschidea uşa unui vagon, se constata că nimeni nu mai mişca. Soldaţii răniţi sau refugiaţii bolnavi au murit de frig. Regina şi femeile cele mai elegante ale societăţii româneşti înfruntă moartea şi, ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depăşesc oboseala unei zile, nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu.”
Participă la întruniri cu membrii guvernului, are chiar diverse consfături şi informări cu generalii armatei între care Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Traian Moşoiu şi Ieremia Grigorescu. Acestora le insufla atât prin tăria sa de caracter cât şi prin propria-i personalitate, imboldul necesar pentru a continua lupta mai departe. Totodata, Regina Maria duce o intensă activitate de propagandă naţională în rândul soldaţilor de pe front, îmbărbătându-i prin diverse articole publicate în ziarele ce ajungeau în prima linie. În acelaşi timp, continua inspectarea unităţilor militare încartiruite în oraşele Moldovei. Dezmembrarea armatei imperiale ruse care lupta pe frontul de est a avut un impact devastator asupra reginei. Considera acest fapt un act de ,,mare trădare’’. Se deplasează pe front şi încearcă să îmbărbăteze trupele ruseşti în pofida propagandei din ce în ce mai intense a bolşevicilor. Trupele ruse, influenţate de un puternic curent comunist, crează lângă Iaşi un grup reacţionar ce avea drept scop înlăturarea regelui Ferdinand, asasinarea comandantului Scerbacev, precum şi instituirea unui regim sovietic în România. La 21 decembrie trupele reacţionare pun la cale un complot împotriva comandantului rus, care eşuează. Acesta cere sprijinul Armatei Române pentru a distruge această facţiune comunistă. Guvernul aprobă cererea, urmând ca trupele române să-i dezarmeze pe soldaţii ruşi, expediindu-i peste Prut, fapt care a determinat intrarea României în conflict deschis cu noua putere bolşevică de la Petrograd, aceasta dispunand arestarea reprezentantului României în capitala rusă, Constantin Diamandi. O anecdotă spune că la vederea reginei, un soldat rus rănit exclamă: ”Dacă am fi avut o împărăteasă ca tine, am fi păzit-o şi am fi murit pentru ea”.
Regina Maria va continua buna tradiţie a predecesoarei sale, publicând lucrări atât în presa vremii cât şi în străinătate. Una dintre lucrările de referinţă ale Reginei Maria este lucrarea intitulată "Ţara mea", scrisă în anul 1917 şi tipărită la Iaşi. Tradusă din limba engleză de Nicolae Iorga, cartea a fost scrisă la cererea presei britanice, care dorea să cunoască atmosfera şi viaţa din ţara noastră. Regina a oferit în cele două volume ale cărţii informaţii despre întregul teritoriu al României, geografie, viaţa economică şi socială, dar şi despre cultura şi obiceiurile românilor.
Având calitatea de înaltă patroană a Crucii Roşii, Regina Maria instituie în anul 1917, Ordinul Crucea Regina Maria. Ulterior, prin strădaniile sale avea să înfiinţeze o şcoală de infirmiere, inaugurarea având loc la 13 noiembrie 1930, la sediul Societăţii Crucea Roşie.
După încheierea războiului, la insistenţele Regelui, va pleda în mod strălucit cauza României în faţa Aliaţilor la Conferinţa de Pace de la Paris. Înzestrată cu o vastă inteligenţă, dar şi cu o bogată cultură politică, ea a reuşit ceea ce întreaga delegaţie a guvernului României a eşuat: să demonstreze prin argumente atât istorice, geografice, militare dar şi politice dreptul românilor din provinciile istorice de a se uni cu patria mamă. Sacrificiul ostaşilor români însumând 339.117 morţi, 299.000 grav răniţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi, pe fronturile primului război mondial nu a fost în zadar. Bun prieten al Reginei, marele istoric Nicolae Iorga, reuşeşte poate cel mai bine să zugrăvească pe cât se poate de succinct portretul acesteia: "Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei şi milei de oameni o fac să poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e mai scumpă decât toate juvaierele lumii.
În amintirea vremurilor, Regina Maria va rămâne, mai presus de toate marile ei însuşiri şi strălucitele ei talente, ca însăşi voinţa neînfrantă care a smuls împrejurărilor vitrege împlinirea unităţii naţionale. " (Iorga 1996, p.132)
În cuvintele de adio din testamentul său, Regina Maria nu pierde ocazia să evoce pentru ultima oară dragostea faţă de poporul său, din clipa când a păşit pentru întâia dată pe pământ românesc:
.,,Ţării mele şi Poporului meu, când veţi ceti aceste slove, eu voi fi trecut pragul tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.
Căsătoria a avut loc la castelul Sigmaringen, pe 29 decembrie 1892, ceremonia oficiind-se mai întâi după ritul catolic, apoi după cel anglican. Regina Victoria a propus oficierea căsătoriei în capela Sfântului George, la Windsor, dar în urma discuţiilor dintre cele două Biserici pentru întâietate asupra celebrării slujbei, regina a renunţat. Aceasta s-a datorat şi faptului că Vaticanul îi reproşa principelui catolic căsătoria cu o protestantă.
